Eu am observat la români o tendinţă. Aceea de a se plânge. De a-şi plânge de milă. De a se da bătuţi. Nu pot să-i pun pe toţi într-o oală dar am senzaţia ca aşa gândim, o mare parte dintre noi.
"Vai, e greu, n-am bani, n-am şanse, n-am posibilităţi, nu pot, nu merge, nu se poate, nu, nu, nu..." aceste afirmaţii ţin loc de autodistrugere, de laşitate chiar. Nu e ca şi cum a fost lapte şi miere şi acum am dat de dracu, tot timpul a fost greu, tot timpul au fost neajunsuri, tot timpul a trebuit să ne descurcăm cumva. Şi nu e nici o trasatura determinata de pesimismul sau optimismul unui om. E mai uşor, mai greu, aşa e viaţa. Bine, asta dacă nu ai un tată multimilionar.
Şi-atunci,
lumea se împarte în două. Avem
oameni care se plâng şi îşi plâng de milă în fiecare zi în aşteptarea izbăvirii, în aşteptarea unei minuni care izgonească disperarea din viaţa lor şi avem
oameni care pun mâna şi fac ceva.
"E greu? Mă interesez. Ce trebuie să fac să-mi fie bine?" şi în secunda următoare mă iau şi fac acel prim pas spre ţelul meu. Aceşti oameni încearcă orice, întreabă peste tot, sunt ambiţioşi şi sunt acei oameni care îşi fac cu mâinile lor un trai mai bun, pentru că nimeni nu va veni să le dea pe tavă acel trai visat cu ochii deschişi la extragerea loto 6 din 49. Sunt acei
oameni care se simt
responsabili pentru viaţa lor, pentru că, în final, fiecare om este responsabil pentru situaţia în care se află. Eu am un
respect deosebit pentru aceşti oameni. Şi aici în mod sigur nu mă refer la aceia care au călcat în picioare pe toţi ca să ajungă sus, oameni care au escrocat în ultimul hal, deci nu mă refer la nici un om politic.
Dacă dăm la o parte nenorocirile (de regula bolile, accidentele etc.) care pot debusola complet o persoana, situaţia în care aceasta se află, locul unde se află, oamenii din jurul lui, hainele cu care se îmbracă şi locul de muncă este dat de suma acţiunilor (sau inacţiunilor) pe care acel om le-a făcut de-a lungul vieţii. Toate astea au intrat în vigoare in 1990, cand românul a avut
puterea să aleagă pentru el, pentru că înainte - totul - de la ce poţi să mănânci, unde lucrii şi până la casa în care stai au fost dictate de la... dictator.
Ştiu că este nevoie de
curaj, este nevoie să nu te mai complaci în tot felul de situaţii, este nevoie
să iei decizii pentru tine, pentru cei din jurul tău, dar asta înseamnă să-ţi iei viaţa în propriile mâini şi să nu laşi pe nimeni să profite de ea. Înseamnă să dai tot ce ai mai bun, în fiecare zi, fără pauză. Înseamnă să te obişnuieşti să fii un om
politicos, dar tranşant cand trebuie,
să zâmbeşti, să-l
ajuţi pe cel aflat la nevoie, să fii
orientat spre soluţii, nu spre găsirea de vinovaţi, scuze şi motive pentru care NU vei reuşi să faci un anume lucru sau motive pentru care NU vei reuşi în viaţă. Înseamnă
să recunoşti când ai greşit, să nu fi rău intenţionat, să nu-ţi fie lene, să îţi
doreşti să înveţi, să zici DA când te întâlneşti cu o provocare. Înseamnă să nu rămâi la pământ atunci când ai căzut.
Există mulţi astfel de oameni în jurul nostru, oameni care antrenează la rândul lor alţi oameni şi sunt convins că fiecare dintre noi intră în contact cu astfel de persoane zi de zi. Îmi doresc şi eu să ajung să fiu un astfel de om.
Vă salut pe toţi!
